Interviu cu chitaristul Al Di Meola

BIO

Data nașterii: 22 iulie 1954

Gen muzical: Jazz

Instrument: Chitară

Cântă din 1974

Cel mai nou album: Opus, 23 februarie 2018

Am avut ocazia sa ne vedem si sa vorbim sambata, inaintea concertului de la Sala Palatului, cu Al Di Meola. Multumim GQ Entertaiment pentru sansa de a sta de vorba cu unul din cei mai apreciati chitaristi din lume.

Kirk: Cum a fost pentru un student la Berklee sa ajunga intr-un grup ca Return To Forever, si sa ajungi sa inregistrezi disc cu Chick Corea si Stanley Clarke?
Al Di Meola: A fost extraordinar pentru ca era formatia mea preferata. Ii spusesem unui prieten ca i-am vazut cantand in Boston de cateva ori.  Si i-am mai zis prietenului ca mi-ar placea sa cant in trupa asta, ar fi un vis frumos. Dar evident nu ma gandeam ca se poate indeplini. Si prietenul meu avea o inregistrare cu mine cantand. Nu mi-a spus nimic, a dat peste Chick si managementul trupei, in New York, si i-a batut la cap sa asculte inregistrarea cu mine. A fost si la momentul potrivit pentru ca Bill Connors, chitaristul lor, tocmai plecase. Si aveau nevoie de cineva foarte repede. Au ascultat inregistrarea iar Chick m-a sunat personal sa-mi spuna sa ma alatur grupului. Sa ma alatur, nu sa dau auditie!

Kirk: Cum a fost sa studiezi la Berklee? De ce e atat de important sa o faci acolo? Cand amintim de Berklee parca povestim de o ‘biserica’?
Al Di Meola: Pai, Berklee era cea mai progresita din scolile la care se studia altceva decat muzica clasica. Nu aveai alte scoli, in afara de Berklee, axate si pe jazz. Evident chestia s-a dezvoltat. Acum au cursuri si de DJ. Dar acolo voiai sa te duci daca aveai inclinatie si dorinta de a studia muzica jazz. Iar scoala avea niste profesori extraordinari. Este o scoala progresita, nu strict axata pe muzica clasica, cum este Juilliard.

Kirk: Ai facut trei discuri cu Return To Forever, inclusiv No Mistery, care a si castigat un premiu Grammy. N-ai mers mai departe dupa aparitia discului Romantic Warrior, ba chiar la jumatate de an lansai discul tau solo Land Of Midnight Sun. Ce s-a intamplat? Sau aveai nevoie sa evoluezi si sa mergi pe drumul tau?
Al Di Meola: Nu! Am fost foarte dezamagit de Chick. Chick este scientologist. Pe cat este de sclipitor, trebuie sa il pui pe Chick in aceasta categorie a muzicienilor foarte mari, sclipitori… Dar exista o parte din el care face niste greseli foarte mari. In opinia mea, le face deoarece urmeaza profetiile acestei biserici. Tocmai semnasem un contract de multe milioane de dolari cu cei la CBS. Facusem albumul Romantic Warrior care avusese mare succes.  Si apoi a dorit sa-si aduca prietena in grup, ca vocalista. Ok! Trebuia sa votam toti. Eu, Staley, Lenny si managerii. Toti am votat NU! S-a enervat atat de tare incat a spus: ‘dizolv trupa si renunt la contractul cu CBS’. A fost ca si cand lumea se destrama. Era o idee atat de proasta. Iar noi eram intr-un moment atat de bun pentru ca urma sa cantam in show-uri de 12-20 de mii de spectatori pe seara. Trebuia sa fie ceva imens. Si el spune STOP! Apoi casa de discuri a vorbit cu el sa il roage sa continue. Urmarea? Eu si cu bateristul am ramas pe dinafara. Stanley, care era mai slab, a ramas in trupa si astfel Chick si-a adus prietena in grup. Dar noua lor productie nu a mai avut deloc sound-ul specific Return To Forever. Asa ca a vut parte de show-uri in care lumea era suparata si striga ‘Unde e Al? Unde e Lenny?’. Muzica era proasta. Era un disc care se chema Musicmagic, dar era un bullshit.

Kirk: Pana la urma a fost o miscare buna pentru tine?
Al Di Meola: Lucrul rau facut de el a fost miscare buna pentru mine. Eu am continuat intr-un fel in acea directie muzicala dar cu ceva mai multe elemente latino. Acea energie, acea directie muzicala, elementele latine ca ritm au placut la lume. Asa ca am devenit mai bine vandut decat ceilalti baieti. Dar mi-as fi dorit sa mearga mai departe trupa Return To Forever. Puteam avea cariere solo, dar puteam sa mai facem 10 discuri de tipul Romantic Warrior. Cel putin! Am facut in 2008 acel Reunion Tour. A durat o luna. Lumea a iubit ce am facut pe scena! A fost si multa nostalgie. Dar imediat, Chick a vrut sa faca un jazz trio cu Staley si Lenny pentru ca sa transfere succesul reunirii acestui trio. Poti sa canti ca trio cu oricine. Dar el se pare ca nu este foarte priceput la afaceri. Asa ca probabil lumea a suferit ca a perdut sansa ca noi sa mai facem cateva discuri in genul Romantic Warrior.

Kirk: Au fost timpuri in care piesele tale au ajuns hituri, ceea ce e un pic mai putin obisnuit pentru stilul abordat de tine. Mediterranean Sundance, Midnight Tango sau Race With Devil On Spanish Highway. Cum iti explici ca astfel de cantece au ajuns hituri atunci si acum se intampla mai rar sau deloc?
Al Di Meola: Eeeeh! Cand au ajuns hituri atunci a fost o surpriza. Imi spuneam: ‘Wow!’. Era intr-o perioada in care FM-ul inca era o noutate. Iar in Europa erau radio-uri care difuzau aproape orice. Cam la fel si in America. Am crescut cu radio-uri care difuzau Aretha Franklin, apoi urma in playlist Beach Boys si Beatles, pentru ca imediat dupa, sa asculti si The Who. Apoi a venit FM-ul si a inceput sa le separe din ce in ce mai mult. Atunci se canta la radio cam orice era cool. Radio-urile nu cautau atat de mult sa faca bani din muzica comerciala. Astazi suntem intr-o situatie deplorabila. De fapt, cea mai trista chestie este faptul ca aproape nu mai exista magazine de muzica.

Kirk: Friday Night In San Francisco! Dupa mine, 40 de minute de bucurie si probabil, cel mai bun disc acustic din toate timpurile. Cum v-a venit ideea si ce crezi ca a facut sa devina un atat de mare succes?
Al Di Meola: In acel moment, toti trei eram la un apogeu al popularitatii. In perioada aceea albumele se vindeau intr-o nebunie. John McLaughlin era unul dintre primii muzicieni de fusion cu statut de megastar. Eu, dupa ce am intrat in Return To Forever, am capatat aproape instantaneu statutul de star al chitarei. Eram toti cunoscuti pentru tehnica noastra. Paco De Lucia era recunoscut pentru tehnica sa in lumea muzicii flamenco. Initial eu am cantat cu Paco pe albumul meu solo Elegant Gypsy, cu trei ani inainte de acest proiect. Discul ala a a devenit un mare succes si s-a vandut in milioane de exemplare. Apoi, un promotor din Anglia, care acum lucreaza in echipa lui McCartney, dar a inceput cu noi, a venit cu ideea ca eu, Paco si Leo Kottke sa facem un disc. Iar eu am intrebat: ‘Leo Kottke?’. I-am zis ca sunt fan al lui Leo Kottke dar nu imi imaginez aceasta colaborare. Asa ca peste cateva saptamani pustiul m-a intrebat daca imi convine John McLauglin. Eu i-am zis: ‘Daca ne pui pe John, Paco si pe mine impreuna, o sa fie extraordinar.’ Dar a iesit ceva mult mai mare decat ma gandeam. Discul ala a ajuns foarte cunoscut. Spectacolele noatre au fost o adevarata nebunie in acea perioada. Am cantat doua luni, in fiecare seara, si am inregistrat ultimele doua concerte. De fapt am tras toate spectacolele, dar la ultimele doua “dialogurile” dintre noi   erau excelente.

Kirk: Pursuit Of Radical Rhapsody a iesit in urma cu sase ani. All Your Life in urma cu patru ani iar Elysium in 2015. Stiu ca esti in turneu acum. Este cumva timpul pentru un nou disc de studio?
Al Di Meola: Da! Am trecut de jumatate lucrului la un nou disc de studio care o sa sune foarte bine. Este mai mult acustic, dar este o dezvoltare dusa la un alt nivel, din punct de vedere al fazei de compozitie. Si sunt foarte mandru de acest viitor album. Am un sentiment in acest sens. Se va numi Opus! Dar inainte ca acesta sa apara, o sa lansam un album live electric cu inregistrarile turneului pe care l-am finalizat in februarie. Foarte bun si asta! O sa apara in august!

Kirk: Muzica lui Meola, muzica lui Piazzolla si muzica Lennon-McCartney. Cum ai ajuns la un astfel de concept de spectacol?
Al Di Meola: Am crescut cu o muzica care mi-a schimbat viata, iar cand ascult acea muzica astazi inca am acel sentiment extraordinar. Si ma simt atat de apropiat de ea! Chiar daca este muzica lui Piazzola, simt ca este a mea, simt ca o pot face ceva cu acea muzica, sa o adaptez stilului meu. Imi place sa combin cantecele lui Piazzolla, pentru ca toate melodiile se potrivesc extraordinar impreuna, cu interpretarea mea la melodiile Beatles. Because sau She’s Leaving Home sunt genul de cantece frumoase care sunt foarte bune si fara voce. De obicei, partea de voce da greutate unei piese, dar multe din cantecele Beatles sunt atat de puternice si fara voce. Merg foarte bine cantate doar instrumental. Sunt unice! Vreau sa fiu diferit in acelasi timp dar sa si respect cantecul.

Kirk: Cand te simti mai bine? Cand canti acustic sau electric?
Al Di Meola: Sunt doua animale diferite! Mere si portocale!

Kirk: Cand poti spune cu adevarat ‘Asta sunt eu! Al Di Meola!’?
Al Di Meola: Oh, Doamne! Vechiul Al Di Meola este cu sound-ul electric iar in ultimii 25-30 de ani sunt cu sound-ul acustic. Dar cand cant electric simt ca m-am intors acasa. Sunt acceptat cu amandoua sound-urile. Jeff Beck, Jimmy Page sau Eric Clapton nu sunt priviti ca muzicieni de chitara acustica.

Kirk: Daca poti alege trei din albumele tale, despre care poti spune ca sunt foarte importante in dezvoltarea ta ca artist?
Al Di Meola: Hmmm! As spune Heart Of The Immigrants este un moment de care sunt foarte mandru. Elegant Gypsy a fost un disc care a devenit foarte cunoscut si s-a bucurat de o popularitate foarte mare. Atunci am stiut – nu la primul album – ca am ceva, sa zicem special si ca acela sunt eu. Cautam sa-mi gasesc calea la primul album. Apoi, Friday Night In San Francisco a fost foarte important. Cand canti cu muzicieni extraordinari, te dezvolti si tu, si urci la un alt nivel. Cresti repede! Asa cum am ‘patit-o’ cand am cantat si cu Chick. A trebuit sa inot cu pestii si sa cresc foarte repede. Sau sa ma scufund si sa ma inec.

Kirk: In urma cu multi ani ai spus ca vrei sa ajungi cel mai rapid chitarist. Ti-ai atins scopul?
Al Di Meola: Oh, da! Cu siguranta!

Kirk: Era atat de important?
Al Di Meola: Era important atunci. Acum nu mai este important. Atunci mi se parea foarte important. Si nu ma refeream doar la rapiditate. Pentru ca sunt tipi care-ti iau rapid vreo 50 de note. Nu la asta ma refeream. Asta este un fel de inselaciune. Si unii chiar o fac bine. Eu ma refeream sa cant rapid si curat. Pentru ca asta este bine pentru tehnica instrumentala si asta este scopul. Oamenii pe care ii ascultam eu, nu erau neaparat chitaristi, dar aveau o tehnica fenomenala. Chick Corea avea o tehnica desavarsita, este un super muzician. Ata urmaream. Acum nu mai este un scop. Deloc. Am ajuns la acest nivel. Daca un tip vrea sa cante rapid cu mine il intreb: ‘ De ce?’. Acum este importanta pentru mine este compozitia. Imi place sa simt emotia cand fac lucruri.  Cel mai rau lucru este sa canti repede si sa o faci de mantuiala. Trebuie sa ai acea emotie in care canti repede si curat. Abia atunci e bine! Stiu sunt si tipi care zic ca poti spune atat de multe cu o nota. Bullshit! Nu poti spune mai multe cu o nota! Astia sunt tipii care nu pot canta. (Al Di Meola rade!)

Kirk: Merci frumos si bafta in turneu!